English [en]   العربية [ar]   Deutsch [de]   ελληνικά [el]   español [es]   français [fr]   hrvatski [hr]   italiano [it]   日本語 [ja]   lietuvių [lt]   മലയാളം [ml]   Nederlands [nl]   polski [pl]   português do Brasil [pt-br]   română [ro]   русский [ru]   српски [sr]   தமிழ் [ta]   українська [uk]   简体中文 [zh-cn]  

Aceasta este o traducere a unei pagini originale scrisă în engleză.

Ați spus „proprietate intelectuală”? Este o iluzie

de Richard M. Stallman

A ajuns să fie la modă să arunci dreptul de autor (copyright-ul), patentele și mărcile comerciale – trei entități diferite, care implică trei seturi diferite de legi – plus o duzină de alte legi, într-o „oală” comună, numită „proprietate intelectuală”. Acest termen, distorsionant și confuz, nu este utilizat în mod întâmplător. Companiile care au de câștigat de pe urma acestei confuzii îl promovează. Cea mai sigură metodă de a lămuri confuzia este să respingeți acest termen cu totul.

Conform celor spuse de profesorul Mark Lemley, care predă acum la Facultatea de Drept din Stanford, folosirea termenului de „proprietate intelectuală” s-a răspândit după fondarea, în 1967, a Organizației Mondiale pentru Proprietate Intelectuală (World “Intellectual Property” Organization - WIPO) și care a devenit comună doar în ultimii ani. Formal, WIPO este o organizație a Națiunilor Unite, dar reprezintă interesele deținătorilor de drepturi de autor, patente și mărci comerciale. Folosirea extensivă a termenului datează de prin anul 1990. (Copie locală a imaginii)

Termenul are o nuanță părtinitoare, care nu este greu de observat: el sugerează că trebuie să gândim despre drepturile de autor, patente și mărcile comerciale ca și despre drepturile de proprietate asupra bunurilor fizice. (Această analogie este în contradicție cu teoriile juridice despre legea dreptului de autor, legea patentelor și legea mărcilor comerciale, dar numai specialiștii știu asta). De fapt, aceste legi nu prea seamănă cu cea care se referă la dreptul de proprietate asupra bunurilor fizice, dar folosirea termenului confuz „proprietate intelectuală” determină corpurile de lege să modifice legile, astfel încât asemănarea să crească. Deoarece acestea sunt chiar schimbările dorite de companiile ce dețin drepturi de autor, patente sau mărci comerciale, ambiguitatea introdusă de termenul „proprietate intelectuală” le convine.

Lipsa de neutralitate este un motiv suficient pentru a respinge termenul; în numeroase rânduri, oamenii mi-au cerut să propun o denumire alternativă pentru această categorie generală – sau au propus propriile lor denumiri, uneori hazlii. Sugestiile includ IMP (de la Imposed Monopoly Privileges – Privilegii Impuse de Monopoluri) sau GOLEM-uri (de la Government-Originated Legally Enforced Monopolies – Monopoluri inițiate de Guvern și Impuse prin Lege). Unii vorbesc despre „regimuri de drepturi exclusive”, dar a spune „drepturi” atunci când vorbești despre restricții este, din nou, o contradicție.

Folosirea unora dintre termenii alternativi ar reprezenta o oarecare îmbunătățire, dar este o greșeală să înlocuiești termenul de „proprietate intelectuală” cu orice alt termen. Un nume diferit nu va rezolva problema de bază a expresiei: suprageneralizarea. Nu există acel „ceva” numit „proprietate intelectuală” - este o iluzie. Singurul motiv pentru care oamenii tot mai cred că are rost să vorbească despre o asfel de categorie generală este acela că folosirea prelungită a termenului incorect i-a indus profund în eroare.

În cel mai bun caz, „proprietate intelectuală” este o expresie acoperitoare pentru separate legi. Persoanele fără pregătire juridică, care aud că un singur termen se aplică acestor legi diferite, tind să creadă că ele au un principiu comun și că funcționează similar.

Nimic nu este mai departe de realitate. Cele trei legi au origini diferite, au evoluat separat, acoperă activități diferite, cuprind seturi de reguli diferite și dau naștere la probleme sociale care nu au nimic în comun.

De exemplu, legea drepturilor de autor (copyright) a fost proiectată să încurajeze creația și arta și acoperă detaliile exprimării unei opere. Legea patentelor a fost gândită să încurajeze publicarea unor invenții utile, cu prețul de a conferi aceluia care publică o astfel de idee un monopol temporar asupra ei — un preț care merită plătit în unele domenii, iar în altele nu.

Din contră, legea mărcilor comerciale nu intenționa să încurajeze nici un mod anume de a acționa, ci doar să permită cumpărătorilor să știe ce anume cumpără. Corpurile legislative sub influența derutantă a termenului „proprietate intelectuală” au transformat-o într-o schemă care stimulează reclamă anumitor produse. Iar acestea sunt doar trei dintre multele legi la care acest termen se referă.

Fiindcă legile acestea s-au dezvoltat independent, ele sunt diferite în fiecare detaliu - ca și în ceea ce privește principiile și metodele lor de bază. Deci, dacă învățați ceva despre legea dreptului de autor, este înțelept să presupuneți că în legea patentelor lucrurile stau altfel. Rareori vă veți înșela!

În practică, aproape toate opiniile generale formate folosind termenul de „proprietate intelectuală” pe care o să le întâlniți au să fie false. De exemplu, veți întâlni păreri care menționează că scopul „acestuia” este de a „promova inovații”, dar această părere se potrivește doar legii patentelor și probabil crează monopoluri. Legea drepturilor de autor nu e preocupată de inovație; o melodie sau un roman e sub protecția legii drepturilor de autor, chiar dacă nu este nimic inovativ în legătură cu această piesă sau acest roman. Legea mărcilor comerciale nu e preocupată de inovație: dacă eu mi-aș deschide o ceainărie și aș numi-o „rms”, această ar fi o marcă comercială validă, chiar dacă aș vinde același ceai că și restul. Legea secretului comercial nu e preocupată de inovație; lista mea de clienți la ceainărie ar fi un secret comercial care nu ar avea nimic de-a face cu inovația.

Veți vedea afirmații precum că „proprietatea intelectuală” e preocupată cu „creativitatea”, dar această afirmație se potrivește doar legii drepturilor de autor. E nevoie de mai mult decât creativitate pentru a crea o invenție patentabila. Legea mărcilor comerciale și legea secretului comercial nu au nimic de-a face cu creativitatea; numele „ceainăria rms” nu e sub nici o formă creativ, la fel și cu lista mea secretă de clienți.

De obicei, oamenii spun „proprietate intelectuală” atunci când, de fapt, se referă la o categorie mai restrânsă sau mai largă. De exemplu, țările bogate impun legi nedrepte celor sărace, pentru a stoarce bani de la ele. Unele dintre acestea sunt legi referitoare la „proprietatea intelectuală”, altele nu; cu toate acestea, cei care critică practica caută această etichetă pentru că le-a devenit familiară. Folosind-o, ei denaturează natura faptelor. Ar fi mai bine să se utilizeze un termen precis, cum ar fi „colonizare legislativă”, pentru a se ajunge la esența fenomenului.

Nu doar amatorii sunt derutați de această expresie. Chiar și profesorii de drept, care predau despre legile amintite, sunt ademeniți și zăpăciți de seducția termenului „proprietate intelectuală”, ajungând să facă afirmații ce contrazic fapte pe care deja le cunosc. De exemplu, un profesor a scris, în 2006:

Spre deosebire de descendenții lor care pun acum bazele WIPO, creatorii Constituției americane aveau o atitudine principială, pro concurență, în ceea ce privește proprietatea intelectuală. Ei știau că drepturile sunt necesare dar… au ales să lege mâinile Congresului, restrângându-i puterile în multe feluri.

Afirmația se referă la Articolul 1, Secțiunea 8, Paragraful 8 din Constituția Statelor Unite, care autorizează legea dreptului de autor și legea patentelor. Paragraful acela, totuși, nu are nimic de-a face cu legea mărcilor comerciale sau cu multe altele. Termenul „proprietate intelectuală” l-a determinat pe acel profesor să facă generalizări false.

De asemenea, termenul „proprietate intelectuală” duce la o gândire simplistă. El îi face pe oameni să-și concentreze atenția asupra asemănării superficiale pe care aceste legi o au — privilegiile artificiale create pentru unele dintre părțile interesate — și să ignore detaliile ce dau substanța legilor: restricțiile specifice pe care fiecare lege le impune publicului și consecințele lor. Concentrarea simplistă pe forma și nu pe fondul legilor duce la o abordare „economică” a tuturor implicațiilor ulterioare.

Aici, economia acționează, așa cum se întâmplă în multe cazuri, că un vehicul pentru premise ce nu sunt atent examinate în prealabil. Acestea includ presupuneri despre valori, precum căci cantitatea produsă contează dar libertatea și modul de viață nu, și presupuneri factuale care sunt de cele mai multe ori false, ca de exemplu că drepturile de autor îi susțin pe muzicieni, sau că medicamentele patentate susțin cercetarea vietiilor omenești.

O altă problemă este și aceea că, la scara largă impusă de termenul „proprietate intelectuală”, preocupările specifice ale fiecărei legi în parte devin greu de observat. Aceste preocupări provin din particularitățile fiecărei legi – adică exact zona pe care termenul „proprietate intelectuală” îi încurajează pe oameni s-o ignore. De exemplu, o problemă ridicată de legea dreptului de autor este întrebarea dacă schimbul liber de înregistrări muzicale trebuie permis; legea patentelor n-are nimic de-a face cu asta. Legea patentelor ridică întrebări cum ar fi aceea dacă țărilor sărace ar trebui să li se permită să producă medicamente și să le vândă ieftin pentru a ajuta sănătatea oamenilor; legea dreptului de autor nu are nimic în comun cu asta.

Nici una dintre aceste probleme nu este strict economică, iar aspectele non-economice sunt foarte variate; folosirea generalizărilor „economice” supeficiale atunci când vorbim despre asta duce doar la ignorarea diferențelor. Punerea împreună a mai multor legi sub umbrela „proprietății intelectuale” ne împiedică să gândim clar despre fiecare dintre ele, luată în parte.

Astfel, orice opinie despre „problema proprietății intelectuale” și orice generalizare despre această categorie este, mai mult ca sigur, prostească. Dacă credeți că toate legile acestea reprezintă o singură problemă, atunci aveți tendința de a vă forma opiniile din generalități mult prea largi și grosiere, care nu sunt bune.

Respingerea „proprietății intelectuală” nu este un exercițiu strict filozofic. Termenul dăunează cu adevărat. Apple l-a folosit că să schimbe debata în statul Nebraska pe tema legii „dreptului de a repara”. Acest concept fals i-a dat companiei Apple o posibilitate să-și masamulizeze preferința pentru secrete, fapt care stă în direct conflict cu drepturile clienților, pe baza unui principiu căruia clienții și statul trebuie să cedeze.

Dacă doriți să judecați clar despre chestiunile ridicate de patente, drepturi de autor, mărci comerciale sau multe alte legi de acest gen, atunci primul pas pe care trebuie să-l faceți este să renunțați la obiceiul de a le gândi unitar și să le tratați separat. Al doilea pas este acela de a respinge viziunea simplistă și limitată pe care o sugerează termenul „proprietate intelectuală”. Luați în considerare fiecare aspect, separat, și veți avea șansa de a-l judeca bine.

Și dacă este vorba să reformăm WIPO, aici este o propunere conform căreia să i se schimbe numele și scopul.


Vedeți de asemenea și Istoria interesantă a Komongistanului (Descreditarea termenului „proprietate intelectuală”).

Țările din Africa au mai multe în comun decât aceste legi, iar „Africa” este un concept geografic coerent; cu toate acestea, să vorbești despre întregul continent „Africa” în loc de anumite țări poate cauza un număr mare de neînțelegeri.

Rickard Falkvinge susține respingerea acestui termen.

Cory Doctorow condemnă de asemenea termenul „proprietate intelectuală”.

TOP

[FSF logo] “The Free Software Foundation (FSF) is a nonprofit with a worldwide mission to promote computer user freedom. We defend the rights of all software users.”

JOIN SHOP